… si am cautat-o. Am cautat-o dupa o zi de pauza, cand preocupat de alte lucruri, nu am apucat sa o contactez, desi eram atat de intrigat de noua mea provocare, de noua mea „jucarie”, Vipera. Intr-o secunda, insa, rolurile s-au schimbat. Nu mai era Vipera tinta mea. Nu mai era Vipera victima mea. Sherifu era blue.
Abordarea ei a fost ironica si dura, ca de obicei, asa ca am vrut sa inchei discutia. Nu aveam dispozitia sa ma iau din nou la tranta, sa o pandesc cu replici ironice, sa o atrag in plasa mea de Mare Lider, nu aveam chef decat sa fiu lasat sa fiu blue. Sa fiu lasat, ce e atat de greu de priceput? Doar ca ea nu m-a lasat.
O simteam in spatele ecranului preocupata de starea mea. A inceput incet sa ma invaluie cu ingrijorarea ei intr-un mod subtil, abia perceptibil. Era acolo pentru mine.
Era greu sa imi imaginez cum dintr-o data s-a deschis atat de tare fata de “Liderul Absolut” sau “Ludovicus Absolutus”, cum ii placea ei sa ma tachineze. II pasa de ce simt chiar daca pana atunci ne aruncam ironii din spatele baricadelor, abordarea ei fiind una destul de directa pentru ca oricum nu avea cum sa il ironizeze pe Sherifu cand era blue.
Vipera nu e vipera si nici Sherifu nu e Ludovicus Absolutus, dar asta e ceva de povestit mai tarziu.
Era acolo pentru mine. A fost acolo toata noaptea. Prima noastra noapte petrecuta impreuna… la 535 km distanta unul de celalalt, dar atat de aproape… M-a ascultat cu rabdare pana la 5 dimineata, cand topiti de somn ne-am spus „la revedere, pe curand”.
Dupa o noapte intretinuta de o conversatie extrem de placuta, cu pauze 1 data la 2 ore fix, a trebuit sa ma intorc putin la sediul central pentru ca Sherifu se pregatea de un weekend agitat, era sarbatoare mare. Ziua de sambata a fost una speciala, cu gandul la faptul ca “baietii trebuie sa sune fetele” am pornit inapoi catre oras sa imi iau nepotica. Pe drum am decis ca ar trebui sa o sun pe Vipera daca tot vorbisem in acea dimineata si….am sunat-o o data, de doua ori, de trei ori….am sunat-o de cate ori am avut ocazia fara sa am un motiv anume, doar ca era placut sa vorbesc cu acea Vipera care cu 2 nopti inainte am stat 5 ore la telefon.
Cand mi-a povestit de snitzelul dat prin malai in loc de pesmet mi-a aparut un zambet pe fata, iar cand mi-a spus sa am grija de jucaria mea gandul era numai acolo, cum sa o sun cat mai des, dar sa nu para suspect? Cum sa ma asigur ca e bine, dar sa nu para ca insist prea mult? si…..cum sa-i spun ca m-a coplesit si sa primesc un raspuns?
Am incetat sa gandesc si am lasat lucruile sa mearga de la sine, am sunat-o de cate ori am avut timp fara sa mai imi ridic probleme si i-am dat mesaj de cate ori nu puteam vorbi….e minunat cand ai la cine te gandi si e minunat cand ai pe cineva care se gandeste la tine…
Acesta a fost momentul in care am inchis, fara sa ne dam seama, capitolul „Sherifu si Vipera”.
Timizi si cu pasi marunti ne-am indreptat catre o alta poveste, una care se scrie impreuna, „Sherifu si Sherifa”.
