Emotie… emotia unei oboseli cronice miercuri, Oct 12 2011

Si oboseala e o emotie. O traiesti din plin, asa cum traiesti supararea, bucuria, surpriza, dezamagirea… e o emotie ca toate celelalte.

E o emotie pe care eu o traiesc din plin de atatia ani. Cred ca de 4 ani… As vrea sa o inlocuiesc cu altfel de emotii. Cu unele care sa ma impinga inainte. Inainte, cu voiosie si determinare.

Caci inainte merg oricum, in virtutea inertiei. Dar rezultatul e diferit. Vad asta. Si eu, si altii. Poate parintii mei sunt singurii care nu vad si asta ma doare. E o durere din ce in ce mai acuta. Mai ales ca nu inteleg ca din asa mare dragoste pentru mine, lucreaza, de fapt, impotriva mea.

One Response »

 

Azi am fost la neurolog marți, Oct 11 2011

Azi am fost la neurolog.

Am amanat de ani buni, deja, simptome care ma sacaie. Eu le ignor, dar ele ma sacaie in continuare, ma macina, ma doboara, uneori. Asa ca, in sfarsit (si impinsa de la spate, recunosc) m-am mobilizat si mi-am spus ca nu pot fi indolenta cu mine la nesfarsit. Daca nu mi-e bine, trebuie sa vorbesc cu cineva, sa ma consult cu cineva, sa verific perceptia mea cu un specialist. De aia exista specialisti, iar eu nu sunt unul dintre ei. Autodiagnosticul si automedicatia sunt cele mai teribile inventii ale generatiei noastre.

Asa ca azi am fost la neurolog. Pe masura ce-i povesteam despre simptomele mele suparatoare, agasante, care dureaza de ani buni, neurologul afisa un aer din ce in ce mai neincrezator. Nu-mi dadeam seama daca nu crede ca am astfel de simptome, sau contesta ca acestea sunt simptome serioase. Legatura doctor-pacient nu s-a format, asta e clar. N-am „rezonat” unul cu celalalt.

Mi-a spus ca sunt stresata. Asta e tot: sunt stresata; clinic n-am nimic. Toata lumea e stresata. Si? Bunicii nostri nu au fost stresati in timpul razboiului? D-na G. care si-a pierdut unicul fiu intr-un accident de masina acum 7-8 ani nu e, oare, stresata? Oamenii care se lupta o viata cu un handicap ingrozitor nu sunt stresati? Cei care nu au cu ce-si hrani copiii nu sunt stresati?

Eu? Eu sunt stresata? Cu ce drept pot folosi stresul ca o scuza viabila pentru starea mea de rau? Cum ma pot pune eu pe aceeasi linie cu cei care au probleme intr-adevar existentiale? Mi se pare o obraznicie, o nedreptate, o insolenta din partea mea sa ma compar cu oamenii astia.

Si totusi… primul pas in rezolvarea unei probleme este sa stii ca ea exista.

M-am luptat in tot acest timp cu ideea ca as fi stresata, mi-am spus mereu ca eu nu am motive reale sa fiu, prin urmare, nu sunt. Am o viata mult mai buna comparabil cu acum 4 ani. Mult mai buna. Incomparabil mai buna. Daca acum 4 ani puteam exemplifica, nu, azi nu mai pot spune ca am motive de stres.

Si totusi… primul pas in vindecarea unei boli este sa accepti ca ea exista.

Chiar daca nu vezi cauza, nu inseamna ca ea nu exista…

2 Responses »

 

Timpul vineri, Aug 13 2010

“Timpul este moneda vieţii tale. Este singura monedă pe care o ai şi numai tu poţi hotărî cum o vei cheltui. Fii atent ca nu cumva să-i laşi pe alţii s-o cheltuie pentru tine.” – Sandburg

Leave a Response »

 

Jurnalul unui Sherif luni, Iun 14 2010

Despre Sherifu si Sherifa:

E destul de tarziu, ceasul arata aproape ora 3 noaptea si inca nu am somn. De o ora si ceva o furtuna a pus stapanire pe oras, n-am mai vazut demult una ca aceasta. Au fost si cateva mici caderi de tensiune, plus alte cateva becuri care s-au ars prin casa, ce mai, vreme capricioasa.

E ciudat cum viata uneori iti aduce in fata persoana dupa care tanjesti cel mai mult, persoana care stie sa fie serioasa cand imprejurarile o cer, persoana care stie sa se alinte atunci cand are ocazia, persoana care stie sa te faca sa zambesti si persoana care stie sa iti zambeasca atunci cand ai nevoie. In egala masura, persoana respectiva va sti sa te sustina moral si sa se bucure atunci cand esti acolo pentru ea, sa gaseasca modalitatile de a te motiva constant sa mergi inainte indiferent de obstacole si sa fie pe aceeasi lungime de unda cu tine. Toata insusirile de mai sus cred ca pot fi restranse la atribuirea de “persoana potrivita”. Sunt fericit sa spun ca am gasit o astfel de persoana in Sherifa, ca e tot ce mi-am dorit si inca o data pe atat.

Ce e frumos la a visa? A visa este un lucru bun, este un pas inainte in setarea obiectivelor si este lucrul care te motiveaza sa fii mai bun pe zi ce trece. Ce mai e frumos e ca atunci cand visezi vezi lucrurile cu o noua fata, le vezi mai colorate si prinzi aripi gandindu-te la cat de frumos e sa se si implineasca ce visezi. Si de cele mai multe ori a visa inseamna ca ai speranta la mai bun si ca vrei ca viata ta sa fie frumoasa. Fiecare visam in felul nostru si la diferite lucruri: unii viseaza la o cariera de succes, unii viseaza la bani, unii viseaza la masini, unii viseaza la o persoana pe care sa o iubeasca si care sa ii iubeasca etc. Personal, ma regasesc in ultima categorie pe care am enumerat-o si pot spune ca am incetat sa mai visez la asta cand am cunoscut-o pe Sherifa, visul s-a indeplinit asa ca visele pot deveni realitate.

Despre noi nu prea am vorbit, mai mult am vorbit de sentimentele ce ne-au incercat si de modul in care ne-am cunoscut…trebuie sa recunosc ca este o poveste pe cinste ce a meritat pusa pe hartie.

[...]

Leave a Response »

 

Octopus in love sâmbătă, Iun 5 2010

One Response »

 

Sherifu si Sherifa – episodul 2 duminică, Mai 16 2010

Si uite asa ne-au trebuit doua saptamani ca sa lasam garda jos… Sherifu sa nu mai fie liderul absolut, Sherifa sa nu mai fie o vipera.

Se spune ca ochii care nu se vad, se uita. Sherifu si Sherifa nu aveau ce sa uite, caci ochii nu li se intalnisera niciodata.

Vorbeam ore in sir la telefon, noapte de noapte. Si, uimitor, nu reuseam sa epuizam subiectele. Nimic academic. Doar despre noi, despre intamplarile de peste zi, despre viata in general, despre flori, fete si baieti, despre dans… da, despre dans si mirajul pasilor in doi…

Dupa inca o luna, ne gaseam in acelasi stadiu, cu telefonul la ureche, cu sufletul imbatat de zambet si sentimentul ca nimic nu poate fi mai frumos ca viata noastra… impreuna… impreuna, in ciuda timpului, in ciuda distantei…

Gandindu-ma la zilele acelea, simt si acum ceea ce simteam si atunci… faptul ca nu ne vazusem, pentru mine, Sherifa, nu avea nicio relevanta. Nu era o povara. Nu conta. Imi regaseam fiinta atat de bine in vocea din spatele firului de telefon, in ceea ce-mi descria ca este, in ceea ce simteam ca este, ca nu conta cum arata Sherifu. Inalt sau nu, cu ochi negri sau verzi (hmmm… si totusi verzi?… verzi de sa nu-i crezi?), cu nasul carn sau de model… Era Sherifu meu si asta era suficient.

Pana intr-o zi cand soarta ne-a pus fata in fata…

Leave a Response »

 

16-May-2010 duminică, Mai 16 2010

N-am mai scris de o vreme… Si viperele se ascund uneori in spatele clasicelor motive: timpul, cariera, alergatura, oboseala… Si viperele e oameni, cum ar zice poetul.

Ma gandeam ce subiect sa aleg dupa atatea luni. Subiecte sunt cu nemiluita, ca doar timpul nu a stat in loc. Dar lipsa de inspiratie imi da tarcoale, chiar si acum cand am “stiloul”  in mana si l-am asternut pe foaia alba a laptop-ului meu. Si pentru ca propozitiile se incapataneaza sa stea departe de mine, am sa astern doar cuvinte:

somn in bratele unui veveritz cu apostrof

culori nastrusnice pe cer

curiozitate veninoasa

echilibru… da, echilibru in toate.

4 Responses »

 

Democratia miercuri, Ian 27 2010

Am auzit ieri o vorba tare inteleapta pe care as vrea sa o impartasesc cu voi:

Democratia este atunci cand 2 lupi si o oaie voteaza pe cine sa manance primul.

One Response »

 

26-Jan-2010 marți, Ian 26 2010

Cineva mi-a urat de ziua mea sa incep sa fac lucruri pe care nu le-am mai facut pana acum. Caci e varsta la care pot si la care trebuie. Draga cineva, uite ca urarea ta s-a indeplinit astazi.

Azi am cauzat un super accident. Pe asta n-o facusem in viata. Mda…

N-a fost chiar de poveste, adica 7 dintr-o lovitura, ci doar 4. E bine si asa pentru inceput, nu?

Cum am reusit? Ei bine, nu stiu… soarta, destinul, stelutza „norocoasa”, pisica neagra a alor mei, marti –  3 ceasuri rele… nu stiu, caci nici macar nu eram imbracata „adecvat” pentru a cauza accidente. Pur si simplu, m-am angajat in traversare pe trecerea de pietoni, dupa ce m-am asigurat ca toti cei 3 soferi din linia intai au oprit. Greseala mea (si a celor 3 „norocosi”) e ca un individ curajos din spate se uita dupa cocori si a pus frana prea tarziu. Dragut a fost ca nici macar nu s-a limitat in a-l lovi pe cel din fata. S-a gandit el ca daca trage brusc de volan in stanga, poate il evita. Nu l-a evitat. Nici pe cel din fata, nici pe cel din lateral si nici pe cel de pe diagonala. Poc-poc… 3 secunde de neatentie, 4 masini „tunate”.

Acum, sa va spun sincer, tot eu ma simteam vinovata ca m-a apucat traversatul. Prostii astia cu serviciul lor, de ce l-au pus pe partea cealalata a strazii? Am traversat rapid, parca fiindu-mi rusine ca parasesc locul faptei, lasandu-i pe sarmanii aia cu masinile franjuri – din cauza mea.

Mda, sunt cu scufitza, clar, de vreme ce tot eu ma simt vinovata pentru privitorul ala de peisaje inghetate. M-or fi injurat? Ar fi trebuit sa raman acolo?

Sunt o vipera cu corn.

Pe maine!

P.S. Viata e frumoasa!

Leave a Response »

 

25-Jan-2010 luni, Ian 25 2010

Frig. Frig de crapa pietrele.

Sambata a nins cu stelutze. N-am mai vazut de foarte mult timp fulgi de zapada in forma de stelutze. Era frig, poate de aceea inghetau si se defineau asa frumos.

Mergeam pe strada, intorcandu-ma de la Pet Shop cand, deodata, simt un ghiont in mana dreapta. Ma intorc, gandindu-ma ca o fi vreo cunostinta. Nimeni. Ciudat.

Nu fac doi pasi ca incep sa simt inghionteli in picioare, in dreptul genunchilor. Unul, si inca unul…Ma intorc contrariata si pusa pe cearta. Era un catel maidanez, plin de stelutze, care ma anunta ca e in spatele meu si ca ii e foame. I-am dat un pumn de boabe din sacosa pe care o aveam, desi erau boabe pentru pisici. Mi-a multumit din ochi (cata expresivitate!) si a mancat tot.

Azi ma gandeam cat de delicat, dar si curajos, mi-a cerut de mancare. Puteam sa fiu o persoana careia ii este frica de caini si care sa reactioneze violent. Oare a stiut ca il voi ajuta sau doar si-a incercat norocul cu mine? Acum mi-e teama ca l-am incurajat sa fie mai apropiat de oameni si, poate, intr-o zi va intalni pe cineva altfel decat mine, cineva care il va lovi.

Dar asa sunt eu… Iubesc animalele, poate prea mult pentru a mai creste unele, caci suferinta pierderii lor este de nesuportat.

Leave a Response »