Si uite asa ne-au trebuit doua saptamani ca sa lasam garda jos… Sherifu sa nu mai fie liderul absolut, Sherifa sa nu mai fie o vipera.
Se spune ca ochii care nu se vad, se uita. Sherifu si Sherifa nu aveau ce sa uite, caci ochii nu li se intalnisera niciodata.
Vorbeam ore in sir la telefon, noapte de noapte. Si, uimitor, nu reuseam sa epuizam subiectele. Nimic academic. Doar despre noi, despre intamplarile de peste zi, despre viata in general, despre flori, fete si baieti, despre dans… da, despre dans si mirajul pasilor in doi…
Dupa inca o luna, ne gaseam in acelasi stadiu, cu telefonul la ureche, cu sufletul imbatat de zambet si sentimentul ca nimic nu poate fi mai frumos ca viata noastra… impreuna… impreuna, in ciuda timpului, in ciuda distantei…
Gandindu-ma la zilele acelea, simt si acum ceea ce simteam si atunci… faptul ca nu ne vazusem, pentru mine, Sherifa, nu avea nicio relevanta. Nu era o povara. Nu conta. Imi regaseam fiinta atat de bine in vocea din spatele firului de telefon, in ceea ce-mi descria ca este, in ceea ce simteam ca este, ca nu conta cum arata Sherifu. Inalt sau nu, cu ochi negri sau verzi (hmmm… si totusi verzi?… verzi de sa nu-i crezi?), cu nasul carn sau de model… Era Sherifu meu si asta era suficient.
Pana intr-o zi cand soarta ne-a pus fata in fata…
