Si oboseala e o emotie. O traiesti din plin, asa cum traiesti supararea, bucuria, surpriza, dezamagirea… e o emotie ca toate celelalte.
E o emotie pe care eu o traiesc din plin de atatia ani. Cred ca de 4 ani… As vrea sa o inlocuiesc cu altfel de emotii. Cu unele care sa ma impinga inainte. Inainte, cu voiosie si determinare.
Caci inainte merg oricum, in virtutea inertiei. Dar rezultatul e diferit. Vad asta. Si eu, si altii. Poate parintii mei sunt singurii care nu vad si asta ma doare. E o durere din ce in ce mai acuta. Mai ales ca nu inteleg ca din asa mare dragoste pentru mine, lucreaza, de fapt, impotriva mea.
Uneori din prea multa dragoste si dorinta de a proteja si de a feri de ceea ce nouă ni se pare a fi un rău, reuşim să facem unul şi mai mare. Trebuie mult exerciţiu ca să îi putem lăsa pe cei de lângă noi să facă singuri ce au de făcut, inclusiv să fie obosiţi (nu ştiu dacă ai tăi nu văd sau nu vor să recunoască starea asta).
Eu mă lupt cu asta zi de zi, uneori îmi iese, alteori nu, e bine că M imi spune zilnic “vreau să fac singur asta”, poate o să mă învăţ până la urmă